luni, 28 noiembrie 2011

Aniversare de un an cu dl. Strutz. Prima intalnire


Astazi e aniversarea de un an de relatie cu chéri-ul, domnul strutz. O zi tare fericita ! Se pare ca ma asteapta o surpriza (sper ca nu e factura de telefon!!).

Acum FIX un an, strutzul si cu mine ne-am cunoscut pe un site de intalniri.

Adica ii zice asa dar ar putea la fel de bine sa-i zica site de loseri.

Toti cei cu probleme sociale, afective, de relationare, intr-un cuvant laturile emotionale ale societatii (care n-au avut nici macar prieteni sa le faca trampa cu alti prieteni !!), se inscriu pe site-ul asta si spera sa cunoasca pe cineva.

Problemele noastre erau : a mea ca sunt romanca si foarte carcotasa (gasesc defecte sexului opus si acolo unde nu are, nu va puteti imagina, de ex daca cineva are un nas maricel voi spune « nu pot fi iubita acelui nas», etc.) iar problema strutztului ca era slab mort (60 de kile ud !) si foarte timid.

Acest site se cheama Adopte un mec (Adopta un gagiu) si e foarte amuzant facut, fundalul consta din canapele roz de piele si principiul de baza e ca seamana cu un supermarket : femeile isi fac shoppingul de barbati. Ai vitrine cu tipi, iti alegi din ei si ii pui in cos daca te intereseaza. Unii sunt la super-oferta, unii soldati, daca iei doi ti se ofera un al treilea si asa mai departe (un fel de top al sociopatilor din Franta)

Barbatii iti pot trimite charme-uri, adica un indiciu ca te plac (« Papuse ce buna esti !! »), iar tu, daca le accepti charme-ul, inseamnca ca le dai dreptul sa iti scrie un mail.

E un site bine facut si pentru ca femeia se simte mai putin hartuita decat pe alte site-uri.

Adesea nu iese nimic din asta, decat un schimb de corespondeta destul de steril si trist (de stilul : « Salut, iti gasesti fericirea ? Nu, toti de pe site-ul asta sunt niste porci. Tu ? Nici eu, ele sunt niste panarame », vechiul cliché). Insa uneori poate fi amuzant.

Strutztul isi pusese o poza cu el la pian (artist pana si pe fond roz de piele !!) si mi-a placut, asa ca i-am acceptat charme-ul. Mi-a destainuit ulterior ca dupa ce mi-a vazut poza, era convins ca nu exist cu-adevarat si sunt de fapt un barbat (unul care si-a facut un profil fals pentru amuzament). Dar si-a incercat norocul oricum.

Dupa ce am acceptat sa intram in legatura (parca am fi facut spiritism !), ne-am scris o vreme (genul de mailuri in care vrei sa-l impresionezi pe celalalt si ii spui cate vrute si nevrute, numai subiecte de ne-abordat in viata reala : mi-a vorbit despre viata lui Chopin, despre vacantele la New-York si in Cuba, despre ce sportivul lu' peste era el in tinerete cu talia lui supla etc. Mi-a vandut vise, ce mai !).

De altfel mama, cand i-am spus ca strutztul are 60 de kile, mi-a zis clar ca nu se poate sa continuu cu el pentru ca o relatie in care soacra cantareste mai mult decat ginerele n-are cum sa mearga !

In fine prima intalnire (la o saptamana dupa mailurile astea, intr-o duminica), a venit el sa ma ia de-acasa, a gresit si adresa cu tot cu GPS deci ma gandeam resemnata ca iar am dat peste un ‘reusit’. Cred ca a fost foarte motivat de a venit in arondismentul 18 de la parintii lui. Zona lor e rezidentiala, iti trebuie pasaport de la el la mine.

Cand ne-am vazut prima data domnul avea o caciula de blana enorma si manusi cu un deget la fel de mari, semana cu Yeti forta padurilor.

Eu aveam un palton negru cu blana si accesorii rosii. Mi-a spus apoi ca semanam a spion rus. Si ca avertizase oricum toata familia de intalnirea cu mine pentru ca eram romanca atragatoare din arondismentul 18 si se temea putin ca vreau sa-l intalnesc doar pentru a-i fura rinichii. Deci politia era pe faza in caz ca nu aparea puiul rapid acasa (cu ambii rinichi that is).

Dupa ce ne-am recunoscut am cautat un bar insa fara mare succes. Duminica dupa-amiaza bar deschis la Paris ? Ce gluma !

Ne inghetasera toate extremitatile si incepea sa devina mai degraba o varianta a emisiunii ‘Supravietuitorul’ decat o prima intalnire.

In fine am nimerit un local dupa vreo trei sferuri de ceas, un barulet de jazz foarte simpatic.

Atunci ne-am vazut mai bine, nedeghizati, fara caciuli, mustati (eu o epilasem de-acasa), etc.



Strutztul mi-a placut pentru aerul lui boem si inocent. Era imbracat ca un baietel de pension, aranjat de mamica lui, camasuta si pulovaras de casmir pe deasupra, niste pantofi Paul&Joe f chic, si blugisorii mulati de parca era criza mondiala de denim. Dar era frumusel oricum si imi spusese clar ca nu e gay deci am stat linistita.

Doar freza (prea rebela si pe ochi) m-a interpelat si i-am spus rapid ca va trebui sa faca ceva cu latele, sa le tunda, sa-si cumpere o agrafa, doar nu pe ochi ca la bichoni.

El mi-a declarat apoi ca i-am placut pentru gratie si delicatete (inca n-apucasem sa dechid gura de socrosenie, sa fi vazut atunci delicatete !!)

Ne-am comandat cate un ceai, strutztul s-a reapucat sa-mi vanda vise, si in acelasi timp sa incerce sa-si toarne zahar in ceasca. Care zahar il turna pe langa ceasca. L-am lasat sa il termine, dupa care i-am aratat delusorul alb de langa ceasca. A fost atat de incurcat ca aproape si-a varsat si ceaiul pe el.

Am stat de vorba vreo doua ore dupa care ne-a taiat foamea. Am mers si la restaurant, ne-am comandat, insa eram asa de vrajiti unul de celalalt ca n-am putut sa inghitim nimic.

Dupa asta ne-am plimbat prin Montmartre si am vorbit de un subiect care ne pasioneaza pe amandoi : poker-ul. Strutztul e inscris la cel mai mare club de poker din Paris si face campionate pe toate variantele de poker. A si castigat unul.

L-am invitat la mine la o placinta cu branza si un poker (si chiar asta imi era intentia, nu va ganditi la prostii !).

Strutztul nu mananca branza defel. Nici produse lactate. Din copilarie i-a ramas. Eu cred ca i se trage de la rasfatul matern : adica cand suntem mici nu mancam ciorbe, spanac, verze de Bruxelles, probabil branza. Recunosc ca mancatul de verze de Bruxelles nu e ceva natural, dar te fortezi un pic ! Parintii ne obliga oricum la varste mici si ajungem sa le iubim. Pe el nu l-a obligat si acum imi complica mie viata si imaginatia sa gasesc feluri fara branza, unt si lapte !!

Ei bine a venit la mine si m-a lasat sa-i servesc placinta cu branza desi nu suporta nici mirosul. Era foarte motivat !! Desigur n-a reusit s-o guste, a invocat o subita durere de masea si l-am lasat in pace.

Ne-am apucat sa ne jucam poker (in doi nu e asa amuzant) si m-a batut mar.

In timpul asta familia lui il suna in nestire, ca sa stie daca a fost sau nu rapit (sa apese tasta 1 pentru un rinichi furat si tasta 2 pentru doi rinichi…). In final a raspuns disperatilor, le-a spus ca totul ‘va bien ‘ si s-a intors la joc.

Trecusera déjà 6 ore dar tot nu ne plictisiseram de compania celuilalt.

Asa ca am propus si-un film. Ghinion, n-aveam decat un film cu batai, insa foarte instructiv in cazul in care ajungem la 10 ani de relatie.

La 8 seara ne-am spus ‘la revedere’ si ne-am si sarutat prima data. Dupa ce-a plecat mi-a trimis un sms care spunea ‘in caz ca nu ti-ai dat seama as vrea sa fii prietena mea’ ceea ce mi s-a parut foarte dragalas.

Si de-atunci nu ne-am mai lasat. Eu am devenit ‘chat furieux’ (pisica furioasa), el ‘autruche décoiffée’ (strutz ciufulit) si uite-asa a trecut un an. Cel mai frumos an!


Stiu ca povestea cu 'Adopte un mec' nu e la fel de romantica ca bunica care-l astepta pe bunicul sa vina din razboi...desi daca avea Internet nu garantez nici pentru bunica!

Iar arondismentul 18 si branza au fost totusi un act de curaj!

Nepotilor insa le vom inventa o poveste mai dantelata...sa traim pana atunci!



                                                                Yeti cu prietenii lui

miercuri, 23 noiembrie 2011

Mitza-biciclista

Mi-am luat bicicleta. M-am saturat de transporturi in comun pana-n gat.

Vine un moment in viata cand ti-ai luat suficiente coate in coaste la gramada, ai fost calcat pe picioare de un anumit numar de tocuri si ai mirosit un anumit numar de nuante de putori si atingi o limita.
 La mine atingerea acestei limite s-a exprimat prin cumpararea unei biciclete. 250 de € mai tarziu aveam casca de protectie (cum va spuneam intr-un post precedent, sa mi se poata aduna creierii organizat in caz de accident), anti-furt omologat si asigurarea anti-furt.
Asigurarea anti-furt ar trebui sa se cheme gata ‘furt’: daca ti-a furat bicicleta nu doar ca ai pierdut mijlocul de locomotie ci si banii de asigurare pentru ca asigurarea iti impune urmatoarele conditii (scrise cu police invizibil la articul 8653 paragraful 759 din  Conditions générales de vente) :
·         trebuie ca bicicleta sa nu fie furata intre 23h si 9h dimineata (ca doar hotii au orare de furt ca la servici  si mai ales ziua !!).
      Se pare ca asiguratorii se bazeaza pe statistici cand scornesc conditiile astea. Imi imaginez cum s-a facut una din statistici : s-a dus unul pe bicicleta la 23h05 la Goute d’Or (partea cea mai inchisa la culoare din arondismentul 18) si s-a oprit sa-si lege siretul. Iar in cele 20 de secunde cat a pus bicicleta pe cric aceasta era gata in Senegal. Pe o capra.
Alta conditie amuzanta :
·         bicicleta, (indiferent de ora !) nu trebuie sa se afle in curtea interioara a cladirii in care locuiesti. Chiar daca e legata in lanturi de un punct fix, daca ti-a furat-o de acolo (desi acea curte exista special pt biciclete) nu esti rambursat de asigurare.
·         Daca ti-o fura de la tine din balcon de asemenea nu esti rambursat pt ca nu se considera ca balconul face parte din casa (ci din aerul ambient probabil si e rambursat statul, ca doar bicicleta era pe aerul lui!).
Acum eu ma gandesc ca asigurarea aia nu prea serveste la altceva decat la pana de hartie igienica...
In fine, aseara eram f incantata de bicicleta mea noua si am facut cateva ture de oras pe ea.
Problema e ca cum n-am mai condus de vreo 7 ani (adica de cand locuiesc in Franta) nu prea mai cunosc regulile de circulatie, nu prea mai stiu a cui e prioritatea (desi am inteles rapid ca in general NU e a biciclistilor !) astfel ca la carrefour-uri complicate ma dau jos de pe ea si traversez cu pietonii cu bicicleta la subtioara.

Cei mai enervanti sunt pietonii. Care te respecta inca mai putin decat soferii. Adica pietonii te vad ca vii, pe verde, si totusi traverseaza de parca n-ai exista. Eu agit in disperare soneria aia de pe ghidon, cling-cling-cliiiiiiiiiiiiiing (boilor!!!), dar asta ii sperie cam cat l-ar speria un chihuahua pe un criminal in serie.
Mi-ar trebui o sonerie care sa racneasca pe un ton de bariton : « Miscati-va ca pilaf va fac!! » (in franceza ar da : « Je vous emmerde tous !! »)
Bun, am ajuns cu chiu cu vai acasa, mi-a luat o jumate de ora sa introduc bicicleta pe usa cladirii unde stau. Pentru ca aceasta use e extrem de grea si se deschide in interior, deci si daca reusesti sa o impingi ea nu sta (sta in schimb pe ganduri daca sa se urneasca au ba)

Dupa ce ne-am luat pe rand –si eu si bicicleta- cateva usi in plina figura, dupa ce am dat dracu si usa si administratorul blocului si « cacatul asta de Paris cu arhitectii lor grandomani» (ca de-aia e usa grea !!), am reusit in fine sa introduc masinaria in bloc.
In curtea interioara urma sa am alta problema : nu exista decat doua locuri de care-ti poti agata bicicleta (cu anti-furt-ul omologat care nu-ti serveste la nimic !) si erau déjà 4 biciclete pe alea doua locuri.
A urmat un brain-storming eu cu mine despre cum as putea sa-mi garez jucaria. Am impins-o, am tras-o, am incercat s-o ridic, nici un spatiu de legat. Parea chiar ca bicicleta avea personalitate si ma impinge. Cred ca m-am lovit cu ghidonul cam pe toata suprafata corpului. Ne-am luptat amandoua cam vreo 30 de minute, ca la box: intai eu peste ea, apoi ea peste mine. Cand eram eu peste ea resimteam un scurt sentiment de victorie dar care se evapora repede printr-o miscare brusca a ghidonului care se elibera si se intorcea impotriva mea (a vizat destul de des capul).
Pe la ora 20h30, murdara de vasilina si cu dresul jerpelit, si desigur cu o mare zgarietura pe frunte am spus ‘stop’. Bicicleta arata de parca si ei i-ar fi ajuns. Ar fi fost chiar dificil de spus cine fusese pedepsit mai mult, eu sau ea.
Am decis sa iau bicicleta in apartament (sa vada si ea de unde vin eu, ca doar eu stiam de unde vine ea, nu ?).
Cand ma pregateam sa urc cele 4 etaje gandidu-ma in acelasi timp cam cate lame mi-ar trebui sa-mi pun capat suferintei…am dat nas in nas cu un domn ne-elegant si care mirosea puternic a alcool. Mi-a propus sa imi care bicicleta. I-am multumit si i-am spus ca as prefera sa ma ajute mai degraba s-o garez in curtea interioara.
Domnul, foarte voluntar (se ducea la etajul 6 unde e un cuib de petrecareti unul mai dubios decat celalalt) chiar mi-a parcat bicicleta, cu ghidonul in jos, a legat roata de niste grile de fier. Eu n-as fi putut sa sustin greutatea aia.
Domnul mi-a spus ca va vorbi cu vecinii de la 6 si ca imi promite el ca bicicleta nu va fi furata. Cine se poate indoi de vorbele unui betiv ? Dar tare m-as bucura totusi sa aiba dreptate…
Azi n-am mutat bicicleta pentru ca era prea bine parcata.
Maine insa o scot la plimbare.
Da, stiu, sunt prea mare sa mai iau bicicleta si generatia mea cumpara carucioare de copii…sau masini. Dar din primele n-am pentru cine iar din celelalte n-am talente...acum serios, ma puteti imagina la Carrefour-ul de la Champs Elysée cu o masina la subtioara ?
Gata va las, ma duc sa verific daca mai e acolo bicicleta!!

Un om care nu crede in asigurari...

miercuri, 16 noiembrie 2011

La vanzarile private

In Franta exista ceea ce se cheama ‘vanzari private’. Ce inseamna privée ? Adica esti invitat la lichidarea stocului colectiilor trecute la preturi reduse. E ca ‘editia limitata’ : limitata la fraierii care vor s-o cumpere. Exact asa e si cu vanzarile private.
Mie nu imi place shoppingul. Ati citit bine, detest mersul la cumparaturi dupa tzoale si gasesc ca la aceasta ocazie majoritatea femeilor depasesc cota de isterie admisa de conceptul insusi de femeie. Depasesc ele si cota de rabdare a partenerilor dar asta e alta poveste.
Nu am prietene cu care merg la cumparaturi si singura persoana pe care trebuie s-o suport intr-un magazin este mama. N-am alta solutie, m-a adus pe lume, s-a chinuit sa ma scoata, sange, peridurala, asta e, rezist stoic la taratul prin magazine si entuziasmul ei in fata oricarei trentze colorate. De curand insa am impus totusi o regula : merg doar la magazine unde au un scaun sau o bancuta pentru acompaniator.
O sa va intrebati cum fac pentru haine ? Am doua solutii : Internet (Slava geek-ilor ca au inventat asta !!) sau cele cumparate de maman (majoritatea datand din liceu ca n-am schimbat marimea).
Stiu e cam patetic mai ales ca nu ne mai potrivim la gusturi cam de cand am inceput sa ma exprim cu subiect si predicat insa e cel mai simplu si rapid.
Socul initial e mai greu, cand mi le arata, apoi ma obisnuiesc, e ca o relatie care nu merge, la inceput te stanjeneste, nu-ti place, apoi te resemnezi si te scalzi intr-o obisnuinta calaie (insa tzoalele, spre deosebire de relatii, fac gogoloashe cu vremea…)
Desigur toate astea ar fi fost prea simple : a trebuit sa dau peste probabil singurul barbat de pe planeta caruia ii place sa mearga la cumparaturi si sa aiba ezitari indelungi, intre modele, cusaturi, nuante de culori (Ex. strutz : « Preferi acest pulover in somon sau in banane ? »- Eu : « De astea portocalii zici ? Oricare mi-e egal, sa mearga la blugi ! »)
Insa strutztul si cu ma-sa (care are o firma de vanzare de haine) vor sa ma faca sa iubesc shoppingul, sa am un stil si sa-mi placa hainele. E ca si cand ai vrea sa inveti un pinguin sa joace poker. Si sa aiba un full la fiecare trei maini.
Prima lor impresie cand m-au cunoscut (mi-a povestit strutzul ulterior) a fost : « Foarte draguta dar ce era cu bluza aia lalaie in blugii aia demodati ?!» (stiind ca alesesem ce-aveam mai chic prin sifonier ca sa-i impresionez…)
Pe mine ma lasa rece oricum astfel de comentarii pentru ca sunt de parere ca fondul conteaza nu forma, daca esti curat si mirosi frumos si nu-ti iese o bucata de cur din pantaloni, esti bine.
Asa, revenind la vanzarile private : ieri am fost asadar cu soacra sa cumpere genti de la o mare firma pentru a le revinde apoi. Avea nevoie de mine ca sa putem lua mai multe si eventual sa-mi iau si eu « ca sunt preturi excelente ».
Ajungem, incepea la 10h. Am ajuns la 9h30, era déjà un codoi enorm de muieri care sprijineau peretii in fata noastra. De altfel am auzit ca la soldurile de la Zara e o ‘doamna’ care an de an doarme in fata magazinului cu o seara inainte pentru a putea intra prima (mi-o imaginez alergand apoi ca o potarniche in toate sensurile nestiind pe ce sa puna mana mai intai).
La vanzarile astea private un domn gay (musai ! pentru legitimitatea in explicatia produselor) te introduce in ‘studioul’ cu marfa pe rand, cate 5 (ca la gradinita cand trebuiau formate perechi de cate doi). Pe hol toate muierile discuta despre colectiile precedente, si modelele ale caror nume le cunosc ca si cand ar fi ale copiilor lor : ‘Da, anul trecut am luat un ‘Billlie’ dar anul asta caut un ‘Armand’…totul e codat, si doar ele intre ele STIU despre ce e vorba.
Atat le lipseste sa se bage cineva in fata lor: gen vreo femeie gravida sau cu copilul de doi ani de mana…de altfel ASTEA mame responsabile, lasa sa cunoasca plodul dinainte de a veni pe lume tendintele toamna-iarna !!
Cand sunt depasite la coada, femeile astea devin leoaice, rar mi-a fost dat sa vad atata agresivitate la cineva care nu era atacat fizic (eventual de Bruce Willis !!)
Bon, vine in fine si momentul mult asteptat al patrunderii in camera cu pricina, la ora 10h45…genti peste tot, pe pereti, pe jos, pe pervaze, intr-o incercare artistica cam rasuflata. Majoritatea semanau a desagi colorate. Preturile (reduse la peste 50% !) incepeau de la 200 de € pentru niste posete gen portofel in care cred ca incapeau monezi sau eventual centime, si se terminau la 600 de  € pentru modelele cele mai cautate, piele de python cu o dunga rosie peste (pentru ca evident, orice lucru din lume, nu este suficient de elegant pana nu i se f**e si-o dunga rosie !!)
Ei bine era bataie pe gentile astea, si le agatau femeile de gat sa nu le ia altcineva, ti se tinea drumul ca sa lasi vreo poseta, ar fi fost in stare de orice, viata lor depindea de gentile alea (trebuia sa ma fi uitat in ele, or fi fost umplute cu ceva pretios !)
Acum eu intamplator puteam fi acolo la 10h45 dar ma intreb daca femeile alea n-or munci. Sau ce fete or avea papagalii care sponsorizeaza astfel de capricii pentru micile isterice.
Evident eu in mai putin de un minut facusem turul, dupa care am impartit o canapea cu copilul de doi ani care mi-a aruncat o privire compatimitoare, ne-am inteles fara cuvinte.
La inceput am fost foarte flatata pentru ca soacra ma intreba ce cred de cate o geanta sau alta si de cate ori chiar aratam entuziasm fata de una (care imi placea sincer !) o vedeam cum merge sa o depuna  cat mai departe  de casa! M-am simtit ca la alegeri cand mi s-a spus ca votul meu conteaza…
Soacra a cumparat in final cateva genti (numai culori turbate “ca nu stii tu dar asa e moda!!”), iar eu i-am carat sacosele. Trecand prin coada compacta de la usa, fiecare femeie incerca sa vada ce-am luat, ba chiar m-au intrebat daca gentile erau ‘scumpe’.
Le-am raspuns ca depinde de cat le excita o dunga rosie.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Francezii: specimene anti-bricolage

Francezii (din generatia mea) n-o au cu mestereala prin casa. Daca vi s-a stricat ceva si aveti nevoie sa apelati la un muncitor francez o puteti lasa balta direct ca e mai sigur.

WC-ul care curge ? Puneti niste carpe pe dedesubt.
Aveti nevoie de pereti zugraviti ? Ganditi-va la tapet (pe care sa-l aplicati singuri)
Trebuie sa schimbati o aplica? Deja incercati sa explicati unui francez cum se leaga faza (iar pentru mine sa traduc chestia asta...mai bine ma apuc sa ma spanzur cu faza !!)
Si asa mai departe.
Aveti desigur varianta imigrantilor care va pot face treaba, insa va fi adesea prost facuta si pe bani foarte multi (pentru ca stiu si ei ca francezii au doua maini stangi si iubesc filosofia deci speculeaza!).
Asa de mare e problema cu lucrarile aici ca ma gandeam sa fac un business pe tema asta. Insa daca nimeresc peste muncitori prosti justitia functioneaza. Si parca n-as intra la mititica de-acum…as mai vrea cativa ani de WC curgator...
Pentru a va releva anti-talentul francez la mesterit va voi povesti spetza strutz. La mine acasa.
 Acum cateva luni aveam tablouri inramate de pus pe pereti (mai ales pentru a masca tapetul lipit prost).
In dorinta (balcanica !) de a-l lasa sa-si dovedeasca masculinitatea in fata mea (asa cum si eu imi dovedesc –o parte- din feminitate prin facut de ciorbe/ fripturi/ prajiturele, pus aspiratorul/bigudiurile si imperecheat de sosete), i-am vorbit strutztului despre ‘proiectul’ agatarii tablourilor…dupa care i-am privit lung si cu nostalgie manutele fragile de pianist pentru ca simteam ca era probabil ultima data cand le vedeam neinvinetite de ciocan.
Strutztul, foarte voluntar, mi-a spus ca nu e ‘nici o problema !’ si ca ii face ‘placere’ sa faca EL treaba asta ! (uneori chiar imi pare un om mare!)
Teoria ca teoria dar practica ne omoara !
Intai am facut (EU !) rost de un ciocan plus cuie, plus casca de protectie, plus manusi groase de scos tavile din cuptor- in scop de aparare, plus ‘Manualul-resuscitarii-rapide-a-celor-care-se-cred-mesteri-dar-nu-diferentiaza-o-piuneza-de-un-nasture’.
I-am indicat apoi locurile in care doream sa vad arta agatata si i-am sugerat (cu multa diplomatie) sa masoare distantele cat sa fie simetrie in partile laterale ale tabloului.
A masurat strutzul ochiometric vreo ora (cu o spranceana ridicata, sa se vada expertiza!), insa ii tot dadea cu virgula.
Mi-a cerut apoi un creion. I-am adus (dupa ce l-am cautat in bolul cu 358 de pixuri si creioane din care nu scrie nici unul fir-ar mama lor, dar nici moarta nu le-as arunca! Sigur aveti si voi un asemenea bol!).

Apoi a avut nevoie de scaun. L-am adus. Apoi ruleta. Am dat toata casa peste cap dar am gasit-o. Apoi o lampa ‘ca nu se vede- pour le nom de Dieu!!- nimic cu lumina asta chioara de la tine !!’. Am adus si veioza din dormitor (smulsa isteric din priza), incercand din rasputeri sa-mi pastrez calmul.
 Dupa ce-a frecat ruleta de-au luat-o dracii a calculat in fine distanta, a impartit la doi si a facut un semn pe perete. Dupa care a pierdut semnul, a luat-o din nou de la inceput, dupa care a pierdut ruleta, intre timp uitase evident cat calculase initial, a gasit ruleta, a frecat ruleta, dupa care m-a strigat sa ma puna sa caut semnul pe perete, am gasit unul, insa el gasise altul, dupa care ne-am aruncat invective si mi-a zis sa nu-l mai ‘supraveghez’ si sa-l las sa faca ‘treaba’.
In acest moment al povestii inca eram relativ respectuosi unul cu celalalt si aveam speranta la un viitor comun.
In fine momentul nemaipomenit al batutului cuielor in pereti.
Cu o mandrie de paun si cu creionul dupe ureche, strutztul si-a asezat pedant 3 cuie intre degete (om organizat, sa aiba totul la indemana, pai cand facem treaba, facem, nu ne jucam !!). Mi s-a parut curios pentru ca atatea cuie intre degete isi pun oamenii care stiu sa se serveasca de ele si sunt rapizi (si se gasesc de obicei pe vreun santier!!), ori la viteza strutztului si jumate de cui intre degete ar fi fost cam supraestimat (dar hai sa nu fiu carcotasa !)
Dupa fixarea primului cui cu mana urmat de prima lovitura am auzit un ‘putain de merdeeeee !’ urlat din rarunchi si am stiut ca si-a dat (in fine !) cu ciocanul peste delicatele degetele de pianist. Am venit intr-un suflet si i-am spus : ‘Vrei sa le bat eu in perete ? Ca am mai batut !’
Cand si-a intors privirea neagra inspre mine am inteles ca daca vroiam armonie trebuia sa dispar repede.
La a doua lovitura a scapat ciocanul si ca printr-o minune nu i-a aterizat pe picior. Insa mi-a zgariat parchetul, se stie de-acum pe unde-a trecut ‘mesterul strutz’.
Intr-un final a batut nenorocitul ala de cui si m-a strigat sa ii aduc tabloul. I l-am adus, l-am tinut, l-a agatat, dupa care ne-am indepartat putin sa vedem daca e simetrie in parti . In versiunea mea nu era- si nu e cu vreo 40 de cm fata de cealalta parte!- , in versiunea lui era perfect (ar fi si fugit sa se pupe in oglinda).
Am acceptat versiunea lui fara sa mai comentez ca doar e THE MAN ! (si nu sunt certareata).
Si asa a fost si cu urmatoarele 4 acuarele miniaturi care in teorie trebuiau sa faca un joc de vertical-orizontal si au facut un joc de talmes-balsmes. Acum spunem invitatilor ca ‘asa am vrut noi!'.
Cand totul a fost terminat am sarbatorit degetul rosu cu o bere si am facut pace (iar eu mi-am promis ca nu-l voi mai pune la treaba in casa niciodata)
A présent trebuie sa instalez un cuier in peretele din hol, care cuier se bate in perete si trebuie date gauri cu bormasina pentru montare. Desigur strutztul si mama lui s-au oferit  generos sa faca strutztul operatiunea asta (iar bormasina sa o cumpar eu, ca NE mai trebuie!). Cand am sugerat sa exerseze strutztul datul gaurilor mai intai pe peretii de la mama lui de-acasa aceasta a zis ca in cazul asta mai bine platesc pe cineva, cunoaste ea un polonez. Uite vezi, daca ne fortam un pic !! Cum cunoastem imediat lume !!
Asadar sa va fereasca sfantul sa puneti un francez la treaba in casa. Adica puteti, daca nu tineti la lucrurile voastre (si la viata lui !)

vineri, 4 noiembrie 2011

Francezii in Romania

Cu ocazia caderii toamnei (ca mi-am pierdut speranta in caderea regimului basist) mi-am dus viitorii socrii la Bucuresti. Cu strutz cu tot desigur.
Ciocnirea civilizatiilor pe taram mioritic…mama vorbea franceza mai mult in romana iar ei masacrau romana cu goggle translate in asa hal incat i-am implorat sa o tina pe franceza. Si mama si socrii sustineau dealtfel ca sunt vorbitori fluenti de engleza. La ei ‘vorbitori’ inseamna ca recunosc cuvinte gen ‘mother’, ‘water’, ‘food’ ; cu conditia ca toate aceste cuvinte sa nu se regaseasca in aceeasi fraza desigur !
Cel mai interesant e sa-i chiar pui sa vorbeasca intre ei in engleza si sa-i vezi cum- dupa diverse bâlbe, unele râraite, unele nu-  dau vina unii pe ceilalati sustinand ca interlocutorul are nivel prea slab si mai bine (pentru armonia prieteniei) sa se tina fiecare de limba lui.
Pana aici nu era o noutate ca am asistat o data la un moment in care un englez o intreba pe strutzuloaica Do you speak English? si ea raspundea "Un petit peu" in franceza. Asa ca eram lamurita dinainte de cat de peu era petit-ul.
Mi-era insa teama cu mancarea, ca la noi mananci, nu te-ncurci ! Si la francezi e cu gustare, cu putintel, cu raffiné, cine a fost in Franta stie cum e petit-dejeuner-ul, mic spre inexistent, un croissant, o cafea si-un sut in cur daca mai ceri ceva.
Deci nu stiam exact ce priza va avea la public modelul de hranire romanesc (a.k.a bagatul in vene de sarmale si cozonaci).
Mi-era si frica sa nu zica ca vrem sa-i taiem ca pe gaini dupa ce urmau sa vada meniul.
Nici pe departe !
Au mancat de-au rupt !
In Franta e cu disciplina, v-am povestit ca se mananca intre 12h si 14h la pranz, nici inainte nici dupa, fix intre orele astea ca altfel strici ordinea lucrurilor.
Ei bine manca familia Strutz mic dejun la 9, pe la 11h gustau jumate de farfurie de snitzele (ca tocmai erau gata calde !), pe la 14h mamaliguta cu branza si tot asa pana seara. Si de fiecare data spunand (cu gura plina) ‘vai cat mancam, c’est pas possible !!’…si cu pas possible-ul asa basculau inainte.
I-am plimbat pe la Bran, la Casa Poporului (care e absolut maiestuoasa !! trebuie s-o vedeti daca ati ratat-o), prin centrul vechi, etc.
Trebuie sa va spun de la Bran, faza monumentala. In plina vizita la castel.
In spatele meu o familie de manelisti. Sau de parveniti, cum vreti. Fara pic de cultura, nu stiu exact ce cautau la Bran dar ma rog, e o tara libera. Ar fi cred interesant un sondaj deschis la iesirea din castel. Raspunsurile 'free style' ar fi material bun de comedie.
Asadar famila Sapca, cu doi copii care racneau intr-una, o mama fara autoritate care ii ‘educa’ pe un ton umil : ‘Mario, te rog nu mai sari draga asa…si da-i sabia si lui Ruddy ca va pocnesc de va ia mama dracilor’ (ati observat ca adesea ii cheama Mario pe copiii de cretini?)
In fine, suportasem toate astea cu stoicism.
Ajungem la camera Reginei Maria, un dormitor facut de arhitectul ceh Karel Liman (iar pentru necunoscatori regina era fascinata de decorat si nu lasa nimic la voia intamplari). In momentul patrunderii in camera o aud pe mama agitatilor dandu-si cu parerea despre cele vazute : « Pfff, niste calici !! Eu n-as fi facut asa !! »
A trebuit sa-mi ascund nasul in haina, asa de tare imi venea sa rad. Dupa asta mi-a venit sa plang...insa reactia ‘doamnei’ a fost atat de autentica ca a merit intrarea la Castel !
Din pacate nu i-am luat numarul de telefon pentru doritorii de sfaturi in design. Sau arhitectura, sunt convinsa ca se pricepea la orice!!
Am fost si la bowling, am concurat toti pentru ultimul loc, in final l-am obtinut eu, si ma si bucur pentru ca nu-mi place mediocritatea. Desigur toata lumea imi dadeau sfaturi, cum sa ma aplec, ce bila sa aleg, cum sa fac o pirueta dupa lansare, iar cand le venea randul adesea aveai impresia ca scopul era neatingerea niciunei popice.
La Casa Poporului n-am mai auzit enormitati pentru ca erau grupuri de straini, am picat pe ghidul englez, astfel ca strutztul le traducea ‘bilingvilor’ parinti in franceza iar eu mamei ii traduceam din engleza in romana. Traduceri express in engleza pentru fluentii in engleza. Logica de clasa I.
O Romanie, dulce partie!!